Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [1]

„Welcome to jail!”

Privea în ambele părți să vadă mirarea celor două persoane care îl însoțeau. Cuvintele pe care le-a rostit li se păreau nepotrivite pentru locul în care se aflau. Unul dintre ei a rupt tăcerea.

– E doar o ușă! Face parte dintr-o clădire absolut normală. Nu înțeleg ce ți se pare atât de înfricoșător încât să o consideri închisoare.

– Vezi, tu? și tace.

– Da, văd. Dar ce?

Curiozitatea l-a cuprins pe Sebastian mult prea mult. Aștepta un răspuns, o explicație pentru a putea da sens cuvintelor. Pauza aceasta îl nedumerea și mai mult. Într-un final, Tudor și-a adunat cuvintele.

– Nu e o simplă ușă. Din afară nu se vede nimic înăuntru. E ca o încăpere pustie fără nimic altceva în afară de pustiu. Dar, de cealaltă parte a ușii totul se luminează. Întreaga atmosferă pe care noi o creăm este atent studiată. Ne văd, ne privesc dar rămân acolo, rămân de cealaltă pare a ușii. Așa cum rămânem și noi. La o primă vedere totul parte neatins de trecerea anilor dar când arunci o privire spre pereți, îți dai seama de cât de multe lucruri ascund. Au urme, multe urme. Crăpăturile astea deși sunt atât de mici, există. Oamenii din spatele ușii există și ei. Așa cum existăm și noi. La asta te-ai gândit?

Sebastian a rămas neclintit. Brusc, a început să vadă toate acele imperfecțiuni pe care până acum nu reușea să le vadă. Toate imaginile false pe care le avea despre acea „clădire absolut normală” se transformaseră în niște „erori vizuale”. Cuvintele îi lipseau. Deși voia să răspundă la întrebarea pusă de Tudor, nu reușea. Parcă era prins într-o tăcere fără scăpare.

– Prea multă tăcere! zise Răzvan dintr-o dată. Hai să-ți zic și eu ceva, că văd că pe Sebastian l-au lăsat cuvintele singur. Adevărul e că nu mă gândisem că o ușă poate reprezenta atât de multe. De fapt, nu e ușa în sine ci ceea ce se află în spatele ei. Păi nu? Curiozitatea asta ne lasă fără grai uneori dar, de cele mai multe ori fără vreun răspuns. Normal, oamenii ăia de dincolo cred acum că suntem pur și simplu nebuni. Nebuni că stăm aici și privim ca și în gol o clădire neînțeleasă. Hai să intrăm. Că după gândim prea mult, studiem prea mult. Ca să ce? Să nu aflăm nimic? Măcar să vedem „închisoarea”.

– Da da, Răzvane. Dar să știi că nu m-a lăsat și atenția. Și ca să îi răspund și eu lui Tudor, am să zic că „abia acum m-am gândit la asta”. Dar până la a fi o închisoare …

O simplă ușă și 3 persoane pierdute în niște discuții care păreau a nu avea vreo finalizare.

De cealaltă parte a ușii …

– Mihaela, ce te-ai oprit în fața ușii? Hai, du-te repede și revino, că avem multă treabă. Mihaela?!? Tu chiar nu auzi ce-ți spun?

Mihaela, aflată de cealaltă parte a ușii avea intenția de a ieși pe ușă afară. Dar, s-a oprit când i-a văzut pe cei trei necunoscuți. A auzit doar „welcome to jail”. Și asta pentru că a rămas pe gânduri, atât de mult încât nimic nu mai auzea din jurul ei. Simțea cum totul se învârte în jurul ei iar amețelile o cuprind. Începuse să vorbească în șoaptă ca pentru sine „da, da … bine ai venit la închisoare”. Cuvintele începeau să i se amestece tot mai mult. „Tu chiar nu vezi că ești într-o închisoare? Închisoare! Asta-i o închisoare!” „Mihaela … Mihaela?”

– Ăsta-i numele meu! Cine mă strigă?

– Eu te strig! Ce-ai pățit de stai așa nemișcată? Zici că ai uitat ce trebuie să faci. Nu vorbești? Atunci nu vorbi dar hai la treabă. Aici nu ne permitem să stăm. Acuma pleci, acuma nu mai pleci. Ți-am zis clar, câteva minute! Iar tu de câteva minute stai în fața ușii! Incredibil!

Inima îi bătea tot mai tare. Suspina. Durerea de cap parcă o lovea și mai cu putere. Câteva minute. Că doar nu e drumul mai lung către o „aspirină”. Dar ea nu mai era în stare să vorbească. Închisoarea îi era un cuvânt de reper asupra locului în care se află.

– Ăăăăă … îmi cer scuze. Nu mai văd bine. Ce?!?

– Mihaela! Tu cred că ai pățit ceva. Și cu tine în halul ăsta cred că nu mai facem nici o treabă. Acuma ori revii așa, ori te duci odată după aspirina aia idioată! Ești incredibilă! Orice numai să nu muncești.

– Măăă … duc. Dar cine’s ăștia de stau în fața ușii? Zici că îs nebuni nu alta.

Parcă dintr-o dată și-a revenit. Mai mult, a revenit la realitate.

– I-am văzut acolo fix de când am vrut eu să plec. De asta m-am și oprit. Mi se pare chiar ciudat … și nu înțeleg absolut nimic. Probabil că au impresia că nu’s văzuți, eu habar n-am. Dar trebuie să ies și stau în cale! Așa ceva n-ai mai văzut.

– Tu Mihaela, clar ai pățit ceva. Lasă tu străinii, o să plece de acolo dacă văd că nu se vinde aici pâine caldă. Și oricum, nu-i prea văd a fi cu bani, deci nu’s rentabili. Hah! Că încep să vorbesc aiurea și eu. Și treaba asta nu se face singură, să știi. Hai, gata cu vorbăria.

– Gata, gata! Am plecat!

Și-n șoaptă, avusese o mică continuare „din închisoare”.

Continuarea în următorul articol. Imprevizibilă. Pentru că nici eu nu o știu, încă.

2 gânduri despre “Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [1]

    1. Mersi mersi! Uneori chiar e prea bogată. 😀
      O aștept și eu, cred că mâine. Sunt curioasă ce se va întâmpla cu personajele mele, încă nu m-am decis exact! 😀

Lasă un răspuns dacă dorești!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.