What’s wrong with me?

Sâmbătă. Au trecut câteva zile de când am tot vrut să scriu pe aici. Și au trecut, lăsând în urma mea – doar titlul. Cuvintele mi-au fost gânduri, idei nescrise.

N-am avut stare. Poate nici acum nu am.

Îmi simt trupul obosit și plin de durere. Până și picioarele mă țintuiesc într-același loc.

Duminică. Deja s-a făcut duminică până am reluat scrierea acestui articol.

Aud un ceas de mână cum ticăne la mine pe birou. Enervant. Telefonul începe să sune și îmi întrerupe scrisul. Continui să-l țin la ureche chiar și după terminarea apelului, așa cu umărul … până când îl las să alunece spre birou.

Sunt acasă. În camera mea. Am ajuns într-un final din acea delegație în care am muncit mai mult decât ar fi trebuit în mod normal, vineri seara. De fapt, a fost ceva gen mai puțin și era sâmbătă. Așa că, mi-au mai rămas doar 2 zile full libere. Atât.

De multe ori stau și mă gândesc, că nu știu unde e mai bine. În delegație sau acasă.

Zilele mi-au fost lipsite de gust. Măcar camera hotelului a fost drăguță. Mai ales că într-un final, nu a trebuit să o mai împart cu cineva. Era locul în care mă refugiam după muncă. În care eram doar eu cu mine. Nu într-o stare prea bună, ce-i drept, dar măcar … pe cât posibil, nu mă prea stresau ceilalți.

Adunasem simțiri de care nu credeam că voi scăpa. Se lipise de mine mult prea puternic.

Orașul în care am fost, nu l-am prea văzut. Oricum, 4 zile din 5 am fost în alte orașe învecinate sau nu prea. De fapt, 3 zile am fost în același oraș. Lucrurile nu au prea ieșit cum ar fi trebuit. Că n-am prea vândut. Și asta o să se vadă și la salariul pe care sper că îl voi primi luni.

Fac tot posibilul să fie bine, să-mi placă, să … nșpe mii de lucruri. Dar nu mă regăsesc. Pur și simplu nu mă regăsesc. Nu vreau să mă plâng. Știu că asta mi-a fost alegerea. Și chiar nu doresc să aud iarăși întrebări enervante „și atunci ce ți-ar place?”. Aruncate mai mult spre supărarea mea, nefiind în situația de a îmi găsi altceva, mai liniștit … și cu mai puțin stres. Nu e ca și când nu aș vrea. De ce trebuie să fie atât de greu să fiu înțeleasă?

What’s wrong with me?

Sunt ca într-o prăpastie din care nu reușesc să mă ridic. Privesc în sus, văd doar norii negrii care abia așteaptă să arunce ploaia peste mine. Soarele, nu, nu-l vând. E prea ascuns după nori. Chiar e. Așa sunt și eu.

Zâmbesc, dorindu-mi să fac zeci de lucruri care îmi sunt restante. Nemulțumirile mă cuprind prea tare. Sunt pierdută. Pur și simplu pierdută.

Alerg prin întuneric.

Nu trebuie să mă înțelegi ca să îți dai seama că nu sunt ok. Dar mă prefac că sunt, așa trebuie să las să se vadă. Nu zecile de stări nepotrivite și … (n-aș vrea să folosesc acel cuvânt, așa că, las acele puncte de suspensie în loc).

Înghit în sec, mai am un shuffle de scris. Și multe de citit. Cândva poate voi reuși să fiu la zi cu toate.

Chiar și cu acele cărți care strigă după mine iar eu le las singuratice. Eu cu mine, într-un alt loc.

Atât.

+ muzică.

Anunțuri

Lasă un răspuns dacă dorești!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s