Titlul, poate mai mult un mesaj dedicat mie acum … dar pentru oricine îl citește, e ca un îndemn.
Nu e un articol programat, nici nu mă gândisem la așa ceva!
O prietenă mi-a trimis o invitație pe Facebook la o primă ediție a unui târg de viniluri, de la mine din oraș, care părea extrem de interesant. Așa că, am dat că particip. Apoi, citesc mai bine … și scrie că poți participa și ca expozant dacă ești colecționar de viniluri, casete, CD-uri, pick-up-uri, casetofoane vechi etc. … să-ți etalezi colecția.
Wow! Asta e tare. Îi trimit un mesaj înapoi despre chestia asta și îmi zice „păi de ce crezi că ți-am trimis invitația?”.
Așa că, câteva minute mai târziu … am luat decizia! Am trimis mail că vreau să particip ca expozant! Încă nu-mi vine să cred că am făcut asta.
Imagine if we never felt fear
Imagine we were brave enough to never hide the tears
Imagine if I didn’t have to worry about everything around me
And my sanity was actually here
Dear insecurity
When you gonna take your hands off me?
When you ever gonna let me be
Proud of who I am?
Oh insecurity
When you gonna take your hands off me?
When you ever gonna let me be
Just the way I am?
Dear insecurity
Inspirația mea vine de la Ronnie (link dacă apeși pe nume) și formația Runrig – o legendă scoțiană.
Deși, acum ceva timp când a mai dat share la muzică de a lor nu am dat atât de multă importanță, azi am descoperit-o în alt mod. Un mod mai aproape de suflet.
Astfel că, ascultând pe Spotify mai multe melodii, am dat peste următoarea melodie care m-a făcut să dau multe replay-uri (aș fi zis zeci, dar într-o singură zi nu au apucat să fie atât de multe).
sau cifra x. Dar ar fi doar un calcul matematic simplu și banal. => copy/paste din articolele mele din ultimii doitrei patru ani fix din aceeași dată: acesta (2014), acesta (2015), acesta (2016), acesta (2017).
Am să copiez câteva din gândurile din 2014 … pentru că se potrivesc atât de bine. (frază copy/paste din 2016 și din 2017).
Ar fi trebuit să fie o zi specială dar a ajuns să fie o zi stresantă și obositoare.
. . . . . . . . . .
Ce-ar fi dacă timpul ar sta în loc? Ce-ar fi? Oare am reuși să facem toate acele lucruri pe care ni le dorim atât de mult dar pe care le ratăm pe motiv de „lipsă timp”?
Sau poate am face fix la fel ca și până acum… Am lăsa lucrurile neterminate în același loc, ne-am lăsa dorințele să staționeze iar visele ar fi oprite în loc ca de fiecare dată când nu avem curaj să le facem să devină realitate.
Oamenii își aduc aminte de tine într-o zi în care timpul își pune amprenta pe tine. În rest, ești o necunoscută invariabilă pentru care salutul e ceva mitic.
Keep dreaming …
E una din primele zile care se regăsește într-o zi de sâmbătă, o zi fără muncă, fără stres și în care mă mai pot odihni măcar puțin.
E primul 4 din ultimii în care pot spune că mi-am găsit fericirea în suflet. Cel puțin așa cred. Sper că și anul viitor voi putea oferi o continuare acestei fraze.
Anul ăsta fără continuare și fără vreo explicație anume.
Adulmec aceeași melodie pe care o recomand din 2012 încoace (cu o ușoară pauză în 2013 când am recomandat Simple Plan).
Because Katie Melua. Și cu asta am spus tot.
Și curând voi avea un mega CD cu Katie Melua în colecția mea. Wow! 🙂
Citat de anul trecut …
Anul ăsta zic că am 2 CD-uri în colecția mea cu Katie Melua.
Și mai zic că, cu ocazia asta am mai adăugat-o pe Alexandrina cu al ei „Om de lut” și mai urmează și „The Mono Jacks” cu al lor „Ușor distorsionat”.
Katie … next step va fi un concert! 🙂 Somewhere, anywhere…
Poate chiar anul acesta … who knows.
Până una alta, dau play … de data asta de pe CD la „celebra” ei melodie cu care v-am înnebunit în ultimii ani.
Știu că e a suta, mia oară sau a câtea o fi. Nu e atât de relevant. Pentru că oricând, la orice oră … Alexandrina îmi va aduce liniște în suflet prin muzica ei.
Și pentru că biletul de la Electric Castle a fost cumpărat deja, pentru ziua de 18 iulie. o reascult pe Alexandrina cu atâta drag.
Va fi al doilea concert la care voi participa, de-al ei …
Sunt sigură că va fi o experiență extraordinară ! Și că totul va fi extraordinar. Simt asta! Și mai ales că nu va fi un concediu ratat. Nu era cel plănuit, cel pe care îl preconizasem în septembrie. Dar dacă a trebuit să-mi iau săptămâna viitoare liberă, that’s good for me.
În căutarea mea de articole cu titluri asemănătoare, am găsit un articol de-al meu (vechi de aproape 5 ani) cu o excelentă melodie atașată, care să se potrivească cu ziua de azi. Daniel Powter – Bad day.
Până și articolul se potrivește. Acesta e: Și tac … (link).
Ceva de genul, bad day.
Dar, acum vreau să scriu despre nepăsare. Și despre cât de mult mi-aș dori să pot fi mai nepăsătoare decât sunt acum. Să adaug la pachet toți nervii și supărările, alungându-le unde departe. Spre locuri necunoscute, unde să nu le mai găsesc vreodată.
I’ll be riding shotgun underneath the hot sun
Feeling like a someone
I’ll be riding shotgun underneath the hot sun
Feeling like a someone
Astăzi dau replay-uri excesive la un live de-al lui George Ezra. Orice stare ai avea, chiar și super nașpa, muzica lui are puterea de a te face să te simți mai bine. Cel puțin pe mine.
E foarte fain să mă relaxez ascultându-i muzica. Iar Shotgun are un vibe pozitiv.
Ca să știu ce zi din calendar e, trebuie să mă gândesc bine înainte. Adică deh, stau puțin pe gânduri. Poate chiar mai mult.
Whatever, zilele trec aiurea. Număr zilele până mai lucrez la jobul actual.
Și well, well … mi-am găsit un nou job! Destul de repede aș zice eu.
Sper să fie ok și să mă descurc! Asta e tot ce îmi doresc. Something better. De luna viitoare.
Astăzi am mai fost și la un alt interviu, că deh, era programat și să văd cum e. 90% din discuție a fost bazată pe cuvântul „stres”. No way, not for me. Sunt capabilă să accept stresul dar nu la nivelul respectiv. Nope.
Dar, nu vreau să vă amețesc doar cu eșecurile/reușitele mele în ale jobului. Am să vă amețesc și cu niște muzică nouă.
Miercuri. Nu e nici seară, nici super dimineață. E undeva între.
Am vrut să scriu ieri un articol, unde scriam ceva trecător și despre faptul că azi din nou muncă după atâta timp de pauză. Dar n-a fost să fie, ceva m-a oprit… Așa că, nu am scris.
Dar, iată-mă … miercuri, o zi ce părea banală. Să scriu un articol pe blog, fix de acasă… la 13:30.
