Poveste pe blog: Pantofii [I]

Toată încăperea era înconjurată de liniște. Pustietatea era acasă la ea. Tăcerea era sublimă. Lumini răzlețe tresăreau prin geamul spart. Iar eu, zburdam de nebună într-o singurătate aparentă. 

– Liniște! Eu vreau să fie liniște. Doar pantofii mei sfidează totul. Hop, un pas. Tocul subțire atinge gresia și sfărâmă pereții goi. Ce-mi place. Sunt propriul jucător și cel mai important dintre toți. Eu fac legea iar pantofii mei iau decizia. Hahaha! Distrugătorii de speranțe. De vise, de … gata, știu! De liniște. Distrug orice calm. Am intrat astăzi într-o farmacie. Pantofii mei aveau ecou. Un ecou ciudat, pe care nu l-am mai auzit. Un simplu pas și tocurile mele o luau razna. Întorceam privirile spre mine. Oh, da! Spre mine. Un centru de atenție.

Sunt un centru de atenție!

Pantofii au început să tropăie prin încăpere, zburdalnici și neliniștiți. Simțul artistic atacă o nebunie aparentă.

Dintr-o dată se aud bătăi în ușă.

„To the sea”

Un val puternic de februarie îmi atacă simțurile. Adierea vântului îmi perturbă ușor liniștea. Mă arunc în nisip și privesc luna. Pare mai frumoasă așa, când o adulmec, stând pe spate … într-o noapte puțin cam înfrigurată.

Îmi vine să îmi ridic mâinile și să o trag spre mine. Să o ating, apoi să rup bucățele din ea.

Să îi „distrug” lumina.

Iar noaptea înfrigurată să fie dominată de un întuneric apăsător.

Vreau să îi „fur” din frumusețe.

Închid ochii. Gândurile mele stau pe loc. S-au blocat undeva în depărtare. Undeva într-o lume în care visele zburdă.

Let’s drink a glass of wine and go to the sea.

When everything is empty and somehow clean.

Când liniștea e dată de adierea vântului și nu de persoanele care ocupă o plajă plină de nisip.

*acest text face parte din categoria „pură ficțiune” dar are ușoare urme de realitate prin dorințe.

Atât.

+ muzică.

Creații nocturne [4]

Never tell yourself
You should be someone else
Stand up tall and say
I’m not afraid, I’m not afraid

Sometimes I feel weak, lonely and broken. [by me]

Zdruncinări emoționale mă cuprind.

Dar STOP! Sunt mai mult decât atât.

Doar noi doi

Inspirație-n vene, adânc înfiptă de-un sunet proaspăt. Savurez ploaia ce-mi zvârcolește simțurile. Un gând rece mă face să tresar, ferindu-mă de luminile care mă atacă.

Buze închise printre tăcere. Singurătate în imagini fade. Adulmecări în suflet, străbătute de vise „mărețe”, făcute zob într-o clipită. Sunt un element dintr-un tablou nepotrivit.

Luna amară, decembrie, curând. Până atunci o nouă melodie.

Creații nocturne [3]

Câteodată ai vrea să smulgi din tine o inimă înțepată, de-un scâncet ce lasă urme adânci … ca s-o repari.

S-o faci să fie mult mai bună și să arate tot ce simte, fix așa cum știe ea cel mai bine.

Să îi scoți nădufurile și s-o eliberezi.

Ah, tu inimă! Cât de nebună ești!

De-ai putea sta locului, fără să îți lași urmele eronate … chiar acolo unde nu trebuie!

Rănești! Cum îți e cu putință să faci o asemenea năzbâtie?

Oare nu ai învățat că nu așa te îmbrățișează un suflet cald?

Creații nocturne [2]

Adulmec gânduri la proțap,

De parcă ar fi vreun atac.

Zburd dintr-un nor într-altul,  pe unde nesiguranța își face veacul.

Neliniști mă cuprind în grabă, țintuindu-mă în grămadă.

Încerc, încerc și iar încerc să tai de pe listă tot ce nu reușesc să-nțeleg. N-am cum să amân, pot doar să prelungesc așteptarea, but I know „I must do”.

Încerc să te-nțeleg … printre tăceri și cuvinte nespuse.

Creații nocturne [1]

Inevitabil, aterizez pe un tărâm al nesiguranței. Un distins, neînțeles caracter al confuziilor.

Intense poluări sufletești mă atacă.

Nu înțeleg nimic.

Rezistența îmi e firavă.

Amețesc.

Plutesc pe un nor al întrebărilor fără răspuns.

Totul în jurul meu se învârte, doar eu stau pe loc. Doar eu îmi ațintesc picioarele, fără vlagă … pe o podea fără nume.

Tresar, ascultând gălăgia din capul meu care nu-mi mai dă pace.

Creații matinale [1]

Trăim în povești, imaginându-ne realități inexistente.

Creăm un prezent fals în care, noi, suntem doar un pion … împiedicat, pe un drum plin de … denivelări.

Ne amăgim că acele denivelări vor disprea pe măsură ce înaintăm. Să fie doar dorința de a ne fi bine? Sau să se întâmple chiar aşa?

Suntem fragili. Plini de simțiri. Uneori eronate.

Nu suntem fraieri. Suntem doar creduli.

Poveştile îs frumoase. Dar ce se întâmplă când ne trezim cu realitatea în față? Doar ne ciocnim sau o luăm ca atare?

Să crezi în vise e minunat. Să ştii că vor rămâne vise, înseamnă să trăiești într-un prezent real.

Azi zbor, mâine visez

Savurez clipa ce-ngheață, cu-o îmbrățișare de dimineață …

Trupuri calde, ne transformăm în extaz, adulmecând din același pahar.

Împărțim un singur gând, un comun sentiment prezent, printre flori.

Azi zbor, mâine visez … și-acum prind urmele viselor de ieri, din zborul de alaltăieri.

O continuitate fără limită, luminile încă nu’s aprinse.

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [3]

Un răspuns era tot ce aștepta Mihaela. Dar nu-l primise. Tot ce a putut auzi sunt strigătele altora.

– Mihaela, hai până la mine în birou. Acum!

Auzea dar parcă nici nu mai auzea. Se simțea pierdută. Extrem de pierdută. Îi privea pe cei doi, Sebastian și Răzvan fără să înțeleagă ceva. În urechi numele îi era pătruns cu putere. Nu se putea mișca. Rămase pur și simplu cu ochii ațintiți spre ei. Fusese trasă de mână, dată la o parte din fața celor doi. Totul din jurul ei se învârtea. Până și durerea de cap i se părea că fuge dintr-o parte în alta.

Simțea că nu mai rezistă.

Și nu mai rezista.