Doar noi doi

Inspirație-n vene, adânc înfiptă de-un sunet proaspăt. Savurez ploaia ce-mi zvârcolește simțurile. Un gând rece mă face să tresar, ferindu-mă de luminile care mă atacă.

Buze închise printre tăcere. Singurătate în imagini fade. Adulmecări în suflet, străbătute de vise „mărețe”, făcute zob într-o clipită. Sunt un element dintr-un tablou nepotrivit.

Luna amară, decembrie, curând. Până atunci o nouă melodie. Citește în continuare „Doar noi doi”

Creații nocturne [3]

Câteodată ai vrea să smulgi din tine o inimă înțepată, de-un scâncet ce lasă urme adânci … ca s-o repari.

S-o faci să fie mult mai bună și să arate tot ce simte, fix așa cum știe ea cel mai bine.

Să îi scoți nădufurile și s-o eliberezi.

Ah, tu inimă! Cât de nebună ești!

De-ai putea sta locului, fără să îți lași urmele eronate … chiar acolo unde nu trebuie!

Rănești! Cum îți e cu putință să faci o asemenea năzbâtie?

Oare nu ai învățat că nu așa te îmbrățișează un suflet cald? Citește în continuare „Creații nocturne [3]”

Creații nocturne [2]

Adulmec gânduri la proțap,

De parcă ar fi vreun atac.

Zburd dintr-un nor într-altul,  pe unde nesiguranța își face veacul.

Neliniști mă cuprind în grabă, țintuindu-mă în grămadă.

Încerc, încerc și iar încerc să tai de pe listă tot ce nu reușesc să-nțeleg. N-am cum să amân, pot doar să prelungesc așteptarea, but I know „I must do”.

Încerc să te-nțeleg … printre tăceri și cuvinte nespuse. Citește în continuare „Creații nocturne [2]”

Creații nocturne [1]

Inevitabil, aterizez pe un tărâm al nesiguranței. Un distins, neînțeles caracter al confuziilor.

Intense poluări sufletești mă atacă.

Nu înțeleg nimic.

Rezistența îmi e firavă.

Amețesc.

Plutesc pe un nor al întrebărilor fără răspuns.

Totul în jurul meu se învârte, doar eu stau pe loc. Doar eu îmi ațintesc picioarele, fără vlagă … pe o podea fără nume.

Tresar, ascultând gălăgia din capul meu care nu-mi mai dă pace. Citește în continuare „Creații nocturne [1]”

Creații matinale [1]

Trăim în povești, imaginându-ne realități inexistente.

Creăm un prezent fals în care, noi, suntem doar un pion … împiedicat, pe un drum plin de … denivelări.

Ne amăgim că acele denivelări vor disprea pe măsură ce înaintăm. Să fie doar dorința de a ne fi bine? Sau să se întâmple chiar aşa?

Suntem fragili. Plini de simțiri. Uneori eronate.

Nu suntem fraieri. Suntem doar creduli.

Poveştile îs frumoase. Dar ce se întâmplă când ne trezim cu realitatea în față? Doar ne ciocnim sau o luăm ca atare?

Să crezi în vise e minunat. Să ştii că vor rămâne vise, înseamnă să trăiești într-un prezent real.

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [3]

Un răspuns era tot ce aștepta Mihaela. Dar nu-l primise. Tot ce a putut auzi sunt strigătele altora.

– Mihaela, hai până la mine în birou. Acum!

Auzea dar parcă nici nu mai auzea. Se simțea pierdută. Extrem de pierdută. Îi privea pe cei doi, Sebastian și Răzvan fără să înțeleagă ceva. În urechi numele îi era pătruns cu putere. Nu se putea mișca. Rămase pur și simplu cu ochii ațintiți spre ei. Fusese trasă de mână, dată la o parte din fața celor doi. Totul din jurul ei se învârtea. Până și durerea de cap i se părea că fuge dintr-o parte în alta.

Simțea că nu mai rezistă.

Și nu mai rezista. Citește în continuare „Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [3]”

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [2]

Deschisese ușa în grabă uitând de persoanele care se aflau în fața ei. Observând asta începe să se bâlbâie fără să poată să-și găsească cuvintele.

– Ăăăă … eu … ăăă …

– Nici măcar nu e nevoie să-ți ceri scuze! a spus în grabă Sebastian.

O văzuse pe Mihaela atât speriată și nedumerită, încât simțea nevoia să o facă să se calmeze. Fără să o cunoască.

– Dar am să-mi cer scuze! și-a revenit parcă la viață Mihaela.

Privește repede ceasul de pe mână exclamând cu putere: Citește în continuare „Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [2]”

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [1]

„Welcome to jail!”

Privea în ambele părți să vadă mirarea celor două persoane care îl însoțeau. Cuvintele pe care le-a rostit li se păreau nepotrivite pentru locul în care se aflau. Unul dintre ei a rupt tăcerea.

– E doar o ușă! Face parte dintr-o clădire absolut normală. Nu înțeleg ce ți se pare atât de înfricoșător încât să o consideri închisoare.

– Vezi, tu? și tace.

– Da, văd. Dar ce?

Curiozitatea l-a cuprins pe Sebastian mult prea mult. Aștepta un răspuns, o explicație pentru a putea da sens cuvintelor. Pauza aceasta îl nedumerea și mai mult. Într-un final, Tudor și-a adunat cuvintele.

– Nu e o simplă ușă. Citește în continuare „Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [1]”