Poveste pe blog: Pantofii [I]

Toată încăperea era înconjurată de liniște. Pustietatea era acasă la ea. Tăcerea era sublimă. Lumini răzlețe tresăreau prin geamul spart. Iar eu, zburdam de nebună într-o singurătate aparentă. 

– Liniște! Eu vreau să fie liniște. Doar pantofii mei sfidează totul. Hop, un pas. Tocul subțire atinge gresia și sfărâmă pereții goi. Ce-mi place. Sunt propriul jucător și cel mai important dintre toți. Eu fac legea iar pantofii mei iau decizia. Hahaha! Distrugătorii de speranțe. De vise, de … gata, știu! De liniște. Distrug orice calm. Am intrat astăzi într-o farmacie. Pantofii mei aveau ecou. Un ecou ciudat, pe care nu l-am mai auzit. Un simplu pas și tocurile mele o luau razna. Întorceam privirile spre mine. Oh, da! Spre mine. Un centru de atenție.

Sunt un centru de atenție!

Pantofii au început să tropăie prin încăpere, zburdalnici și neliniștiți. Simțul artistic atacă o nebunie aparentă.

Dintr-o dată se aud bătăi în ușă. Continuă lectura

Anunțuri

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [3]

Un răspuns era tot ce aștepta Mihaela. Dar nu-l primise. Tot ce a putut auzi sunt strigătele altora.

– Mihaela, hai până la mine în birou. Acum!

Auzea dar parcă nici nu mai auzea. Se simțea pierdută. Extrem de pierdută. Îi privea pe cei doi, Sebastian și Răzvan fără să înțeleagă ceva. În urechi numele îi era pătruns cu putere. Nu se putea mișca. Rămase pur și simplu cu ochii ațintiți spre ei. Fusese trasă de mână, dată la o parte din fața celor doi. Totul din jurul ei se învârtea. Până și durerea de cap i se părea că fuge dintr-o parte în alta.

Simțea că nu mai rezistă.

Și nu mai rezista. Continuă lectura

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [2]

Deschisese ușa în grabă uitând de persoanele care se aflau în fața ei. Observând asta începe să se bâlbâie fără să poată să-și găsească cuvintele.

– Ăăăă … eu … ăăă …

– Nici măcar nu e nevoie să-ți ceri scuze! a spus în grabă Sebastian.

O văzuse pe Mihaela atât speriată și nedumerită, încât simțea nevoia să o facă să se calmeze. Fără să o cunoască.

– Dar am să-mi cer scuze! și-a revenit parcă la viață Mihaela.

Privește repede ceasul de pe mână exclamând cu putere: Continuă lectura

Poveste pe blog: Închisoarea din spatele ușii [1]

„Welcome to jail!”

Privea în ambele părți să vadă mirarea celor două persoane care îl însoțeau. Cuvintele pe care le-a rostit li se păreau nepotrivite pentru locul în care se aflau. Unul dintre ei a rupt tăcerea.

– E doar o ușă! Face parte dintr-o clădire absolut normală. Nu înțeleg ce ți se pare atât de înfricoșător încât să o consideri închisoare.

– Vezi, tu? și tace.

– Da, văd. Dar ce?

Curiozitatea l-a cuprins pe Sebastian mult prea mult. Aștepta un răspuns, o explicație pentru a putea da sens cuvintelor. Pauza aceasta îl nedumerea și mai mult. Într-un final, Tudor și-a adunat cuvintele.

– Nu e o simplă ușă. Continuă lectura

Poveste pe blog: Voci îndrăznețe

Era seară și frig. Noaptea părea tot mai aproape fiindcă întunericul cuprinsese întreaga casă. Până și casă părea că tremură din cauza frigului. Dar, totuși lumina încă mai era aprinsă. Somnul venea cam greu pentru cei doi frați care aveau camerele alăturate. Restul familiei se culcase deja.
 
Unul din ei deja dormea, când brusc se aude ușa scârțâind.
 
– Cine e acolo? Dorm … dorm …
Era prea somnoros ca să se ridice. Într-un final aude o voce tremurândă.
 
– Mi-e frică. N-auzi vocile astea ciudate? Continuă lectura

Poveste pe blog: Zâmbetul prieteniei

Încep o mini serie de povești scurte scrise pe blog din categoria „Poveste pe blog”. Aceasta este prima dintre ele. Următoarea nu știu când va fi, ideile și inspirația mea nu stau într-un calendar.

„- Te rog ajută-mă cu asta. Te rog frumos. Eu probabil nu o să mai rezist mult timp.
 – Nu spune așa ceva, chiar nu … O sa mai reziști! Te ajut, dar ce trebuie să fac cu poza?
 – Ascultă-mă bine, trebuie să o găsești și să-i dai biletul acesta scris de mine. E tot ce vreau, ca să ajungă ultimele cuvinte la ea.
 – Bine, am să i-l dau dar, spune-mi unde o pot găsi?
 – Din păcate nu-i cunosc adresa. Știu doar că e cea mai bună prietenă a mea și că poza asta te va ajuta să o găsești. Îmi promiți că o vei găsi?
 – Îți promit deși nici nu știu unde să o caut. Măcar un indiciu nu ai?
 – Vezi tu, prietenia poate fi oriunde, o poți găsi pe stradă, într-o cafenea sau chiar la un film. Dacă știam unde e, poate că reușeam să o găsesc înainte să mă doboare puterile. Nu voiam să mă vadă în starea asta urâtă.
 – Dacă ea poate fi oriunde și eu pot fi oriunde.

Zilele trec. Lunile la fel. Avea în buzunar mereu la el acel bilet și poza. Spera că va reuși să o găsească pe ea înainte să fie prea târziu pentru el. Știa că nu i-ar fi plăcut să fie văzut de ea în starea asta dar îi era un prieten atât de bun încât tot ce voia e să-l facă să-l zâmbească. Știa că ea va reuși asta, fiind prietena lui cea mai bună.
La un moment dat i se pare că o vede dar nu-și dădea seama dacă mintea îi juca feste din cauză că a privit prea mult poza. Se hotărăște să o urmărească pentru ca să vadă dacă chiar e ea.
Ea intră în cafenea, el după ea. Se așează la o masă oarecare și o privește. O face cu frică pentru că nu vrea să creadă că e vreun „obsedat”. Și-a comandat o cafea. Între timp, a scos poza din buzunar și s-a uitat atent la ea. Atunci își dăduse seama că era chiar ea. Își ridică privirea și o caută. Vede doar că îi plătește chelnerului consumația și că vrea să plece. Fără să mai stea mult pe gânduri aruncă niște bani pe masă și se duce spre ieșire cu scopul de a-și continua urmărirea.
Ajunge în fața unui cinematograf. Se uită atent la biletul pe care și-l cumpără ea ca să meargă la același film. Înăuntru se așează lângă ea. Exact înainte să înceapă filmul îi înmânează biletul fără a scoate vreun cuvânt.
Îl citește cu multă atenție iar lacrimile încep să-i coboare pe obraji. Își întoarce privirea și-l întreabă: „Unde e? Du-mă la el acum!”. Nu a mai zis nimic, a luat-o de mână și a dus-o la el. Știa că asta era cea mai bună soluție deși el nu ar fi vrut să fie văzut așa.

A deschis ușa camerei lui temătoare. El era întins în pat cu ochii închiși ca și când ar dormi. S-a apropiat de el și i-a luat mâna spunându-i: „O să fie bine, vreau să fie bine. Împreună putem reuși.” În acel moment el i-a zâmbit spunându-i: „Te-am pierdut și te-am regăsit.” iar ea a zâmbit la rândul ei.
I-a spus: „Nu m-ai pierdut niciodată. Mereu ai fost în sufletul meu chiar dacă depărtarea ne-a despărțit. Acum, tot ce știu e că nu te voi lăsa să pleci pentru că ești: cel mai bun prieten al meu.”

Regăsirea și recuperarea prieteniei poate aduce zâmbetul pe buze, pentru că asta e puterea ei: de a crea zâmbete prietenilor.

Biletul pe care i l-a dat ei era …

Dragă prietenă,

Îmi pare rău pentru toate neplăceri cauzate, depărtările noastre. Știu că am greșit. Nu trebuia să-ți vorbesc cum ți-am vorbit. Știu că îți pasă de mine. De asta, am decis să-ți las un ultimul mesaj pentru ca să știi cât de mult însemni pentru mine. Îți voi simți lipsa chiar dacă nu voi mai fi aici ca să-ți zâmbesc. Tot ce te rog e să nu mă uiți. Nu vreau să plec dar nu am de ales. Vei rămâne mereu în sufletul meu pentru ceea ce ești: cea mai bună prietenă a mea.

Al tău prieten,
                  D.

Prietenia poate fi oriunde, pe stradă, într-o cafenea sau chiar la un film.